1Este răutate, care o am văzut supt soare, și multă este la oameni.
2Om, căruia îi dă Dumnezeu bogăție și avere și mărire, și nimic nu este ce să lipsească sufletului lui din toate câte poftește, și nu’l va învrednicì Dumnezeu ca să mănânce dintru aceea, că om strein mănâncă aceea; aceasta deșertăciune și boală rea este.
3De ar naște cinevà o sută de fii și mulți ani ar trăì, și cât de multe ar fi zilele anilor lui, sufletul lui nu se va săturà de bunătate, și încă nici îngropăciune nu va aveà, zis-am: mai bine este a fì o stârpitură, decât acela.
4Că întru deșertăciune a venit, și întru întunerec se duce, și întru întunerec numele lui se va acoperì.
5Și încă soarele nu l-a văzut, nici l-a cunoscut, odihna acestuia mai multă este decât a aceluia.
6Și de ar trăì de două ori o mie de ani, și bunătate n’a văzut, au nu toate la un loc vor merge?
7Toată osteneala omului de ar venì în gura lui și încă sufletul lui nu se va săturà.
8Că ce are înțeleptul mai mult decât nebunul? Că săracul știe a umblà în preajma vieții.
9Mai bună este vederea ochilor, decât ceeace ai în gând; ci și aceasta este deșertăciune și vânare de vânt.
10Ori și ce fie, iată s’a chemat numele lui, și s’a cunoscut, că el este om, și nu se va puteà judecà cu cel mai tare decât el.
11Că sunt cuvinte multe, care înmulțesc deșertăciunea.